De ce cartonașele nu sunt de ajuns
Cartonașele cu repetiție spațiată sunt cea mai bună unealtă pe care o au cei mai mulți cursanți serioși, și totuși te lasă fără să poți spune o propoziție. Ce nu poate verifica un cartonaș și ce trebuie să existe în jurul lui.
Să le dăm ce li se cuvine
Dacă ai trecut de aplicațiile transformate în joc, probabil ai ajuns la un pachet de cartonașe. Cartonașele cu repetiție spațiată chiar sunt bune: îți programează recapitulările după cât de bine știi fiecare cartonaș, îți cer să-ți amintești, nu doar să recunoști, și merg la fel de bine cu câteva mii de elemente. Pentru date istorice, capitale sau formule chimice sunt aproape cea mai bună metodă care există. Cei mai mulți dintre cei care au ajuns departe într-o limbă învățând singuri au un pachet de cartonașe pe undeva prin povestea lor.
Și cei mai mulți au și un manual, o gramatică, un profesor și un caiet cu propoziții, pentru că pachetul singur nu-i făcea să vorbească. Golurile nu țin de calendar. Țin de ce poate să încapă pe un cartonaș.
Un cartonaș e un singur lucru, izolat
Pe o față scrie see, pe cealaltă „a vedea”. Vezi fața, spui spatele, îți dai singur nota. Foarte bine. Acum încearcă să spui „l-am văzut ieri”, „ea vede tot”, „am văzut deja filmul”. Cartonașul te-a învățat forma din dicționar. Aproape fiecare propoziție pe care o vei spune vreodată are nevoie de alta.
| persoană | singular | plural |
|---|---|---|
| 3. | sees | — |
Poți face câte un cartonaș pentru fiecare formă, și unii chiar fac. Atunci ai cinci cartonașe pentru un singur verb, see, sees, saw, seen, seeing, fiecare verificat separat și niciunul acolo unde trăiește de fapt: după yesterday, după have, după she, într-o propoziție al cărei sens îți spune care formă e cea corectă. Să știi că trecutul lui see e saw e o informație. Să scrii saw fără să te gândești, pentru că povestești ce s-a întâmplat ieri, e o abilitate. Cartonașele verifică informația.
Tu dai nota, și ești generos
Un cartonaș nu-ți poate verifica răspunsul. Îl întorci, compari și decizi: am știut sau nu? Oricine a folosit un pachet știe ce urmează. Ai spus seen când cartonașul voia saw: aproape corect, apeși „știu”. Ți-ai amintit cuvântul la o secundă după ce l-ai întors: se pune, apeși „știu”. Calendarul îți trimite apoi cartonașul la săptămâni distanță, pe baza unui răspuns pe care de fapt nu l-ai dat.
O propoziție pe care o scrii e corectată de verificare, nu de tine. Forma e acolo sau nu e, iar o formă greșită nu e niciodată „aproape corectă”.
Cartonașele nu știu nimic despre gramatică
Chiar și un pachet perfect, cu toate formele tuturor cuvintelor, verifică doar cuvinte. Gramatica, cea care decide ce formă merge unde, nu are cartonaș. Poți face unul pe care scrie „past simple după yesterday” și să reciți regula de pe spate, dar asta verifică dacă poți recita regula, iar nu asta cedează când vorbești. Cedează aplicarea ei, în propoziție, sub presiunea timpului, când atenția ta e la sens.
Singurul exercițiu care verifică gramatica e să produci o propoziție care are nevoie de ea. Întrebarea devine atunci dacă sistemul își dă seama ce regulă a cedat atunci când propoziția e greșită. Un cartonaș nu poate, pentru că are un singur răspuns. O verificare de propoziții care știe regula fiecărui cuvânt poate.
Propoziții
Scrie-o în engleză
Noi nu suntem studenți, suntem profesori.
prima parte cu forma scurtă subiect + be (We're not); a doua parte cu forma întreagă (we are)
Cineva trebuie să facă cartonașele
Un pachet făcut de tine e construit în ordinea în care ți-au ieșit cuvintele în cale, cu traducerile pe care s-a întâmplat să le cauți, fără imagini dacă nu le adaugi tu și fără sunet dacă nu-l găsești. Un cartonaș bun se face în câteva minute; o mie de cartonașe înghit orele pe care voiai să le petreci învățând. Pachetele partajate rezolvă munca, dar vin cu problema lor: au fost făcute pentru cursul altcuiva, în ordinea altcuiva, cu greșeli pe care nu le-a corectat nimeni.
Ce trebuie să existe în jurul cartonașului
Cursul păstrează partea din ideea cartonașelor care funcționează. Fiecare cuvânt, fiecare formă a unui cuvânt și fiecare regulă de gramatică e un element separat, cu nivelul lui, repetat când îi vine vremea și trimis tot mai departe de fiecare dată când răspunzi corect. Asta e repetiție spațiată, aplicată la trei feluri de lucruri în loc de unul.
Restul e diferit. Un element nu e verificat niciodată singur: e verificat într-o propoziție pe care o scrii de la zero, iar verificarea citește fiecare cuvânt, îl marchează pe cel care a cedat și numește regula din spatele lui. Nota n-o mai dai tu. Un cuvânt vine ca un cartonaș gata făcut, cu imagine, voce, traducere, toate formele și o propoziție pe care ai întâlnit-o deja. Iar ordinea nu e cea în care ți-au ieșit lucrurile în cale, ci ordinea cursului, o regulă pe rând, cu cuvintele de care are nevoie regula.
go
a merge; a se duce
Despre un cuvânt: a-și avea locul undeva în propoziție.
I go home after work.Merg acasă după serviciu.
| persoană | singular | plural |
|---|---|---|
| 3. | goes | — |
Dacă ai un pachet de cartonașe, păstrează-l pentru lucrurile la care pachetele sunt bune. Pentru limba în sine, cartonașul trebuie să fie o propoziție.
Descarcă aplicațiaVezi-o într-o lecție
Citește în continuare
- Ai nevoie de gramatică ca să vorbești o limbă?
O tabără spune „vorbește și regulile vin singure”. Cealaltă a tocit tabele ani de zile și tot nu poate comanda o cafea. Amândouă descriu un eșec real. La ce folosește de fapt gramatica și singurul fel de a o învăța care nu se termină cu niciunul dintre ele.
- Un cuvânt înseamnă toate formele lui
Să știi „go” nu înseamnă să știi „went”. Să știi „child” nu înseamnă să știi „children”. De ce fiecare formă a unui cuvânt e tratată ca un lucru de învățat separat și ce se schimbă când e tratată așa.